O mare scriitoare te învață cum să îți publici cartea

Doina Ruști este o scriitoare reprezentativă a literaturii române contemporane, distinsă cu premii prestigioase: Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române pentru romanul Lizoanca la 11 ani, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru romanul Fantoma din moară și Premiul Asociației Scriitorilor din București pentru romanul Zogru. Horia Gârbea a scris despre Doina Ruști: „Foarte puțini scriitori în viață au obținut toate cele trei mari premii (cel al Academiei se acordă o singură dată) și niciunul într-un interval atât de scurt ca Doina Ruști”. (Horia Gârbea, apud http://www.revistatimpul.ro/view-article/3204)

 

Am ales-o pe scriitoarea Doina Ruști din mai multe motive: este o scriitoare contemporană deosebit de talentată, cunoscută, premiată; este o persoană plăcută cu care se cooperează ușor; mi-a plăcut foarte mult cartea dumneaei, Mâța Vinerii, la care am primit și autograf când s-a ținut prezentarea la Universitate în semestrul trecut; am citit tot ce am găsit despre activitatea sa literară și despre metodele pe care le folosește ca să se documenteze pentru cărțile pe care le-a publicat; m-am documentat în legătură cu activitatea literară, premiile primite, interviurile acordate și am constatat că în interviuri nu a fost întrebată punctual cum a ajuns să publice. Am găsit o singură întrebare, la care a și răspuns, cu umor și talentu-i narativ binecunoscut, este vorba despre încercarea eșuată de publicare la Casa Scânteii în 1989, la “sfârșit de lume dictatorială”.

Doamna Doina Ruști scrie, face filme de documentare, călătorește foarte mult ca să își creeze personaje complexe și credibile, este și profesor universitar și am apreciat din toată inima bunăvoința dumneaei de a se opri o clipă din iureșul activității ca să-mi acorde un interviu și eu sunt doar o cititoare, studentă și coordonatoare a grupului „vreau sa fiu scriitor”. Este deosebit de binevoitoare.

Mă înclin cu recunoștință în fața doamnei Doina Ruști.

Întrebările pentru interviu au fost alese astfel încât răspunsurile să se constituie ca un mic ghid pentru autorii debutanți.

Personalitatea intervievată, scriitoarea Doina Ruști are o experiență publicistică bogată care se întinde din perioda de dinainte de Revoluție și până în prezent, deci a cunoscut două perioade istorice, două regimuri politice cu reguli diferite pentru lumea cărții.

În urma realizării interviului doresc să ofer beneficiarilor interviului (autori debutanți și scriitori în devenire) câteva repere legate de parcursul cărții de la faza de manuscris la cartea tipărită.

De asemenea, am dorit să aflu care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un autor pentru publicarea în limba română în țară dar și pentru varianta în traducere, peste hotare. Ce anume îl poate ajuta pe autorul debutant și ce îl poate încurca. Care sunt greșelile de evitat și care sunt acele tips and tricks care îi pot accelera evoluția ca autor publicat.

 

Romanele Lizoanca la 11 ani,  Zogru  și  Omulețul roșu  au fost traduse în mai multe limbi.

Editurile au favoriții lor, autori apreciați de public care aduc vânzări, care generează câștig de imagine și profit de financiar. Am întrebat cum ajunge un autor să fie dorit de o editura mare (de altfel, visul oricărui scriitor). Am vrut să aflu dacă este suficient doar talentul și un strop de noroc sau este nevoie și de promovare, de o prezentare favorabilă, de recomandări din partea unui alt scriitor sau de la altă editură.

Am urmărit să fac interviul mai general, ca să obțin date care să poată fi aplicate și la alți autori, astfel încât informația rezultată să fie folositoare pentru un număr cât mai mare de autori debutanți.

Trag nădejde că fragmentul de mai jos o să vă fie de folos, dragi scriitori!

 

 

  1. Câte încercări aţi avut până aţi ajuns să publicaţi primul roman?

Multe. Primele încercări datează de pe la finele anilor 80. Încercam să public Fantoma din moară (o versiune). Dar am constatat că nu puteam să intru în nicio editură. Erau păzite, iar întrebările frecvente erau de genul: aveți cumva o recomandare? Nu am aflat din partea cui trebuia să fie, dar vă pot spune precis că un om fără relații nu putea să intre fizic într-o editură comunistă. Astăzi citind memoriile unor scriitori care au publicat pe vremea aia, îmi dau seama că era o rețea întreagă de oameni care hotărau publicarea unei cărți, de compromisuri și de legături. Dacă aș avea de ales între a mă umili sau de a-mi trăda credințele și a nu publica decât cu o întârziere de 15 ani, aș alege din nou varianta a doua. După 90 am avut o perioadă în care ma lucrat la Humanitas. Era o explozie de cărți și am uitat un timp să mă mai ocup de publicat, dar când mi-am adus aminte din nou de Fantoma din moară, am aflat că lumea n-avea chef de literatură română, ci voiau cărți enciclopedice și școlare. Un timp am publicat astfel de cărți. Ficțiunea autohtonă continua să se publice printr-un urmaș al rețelei comuniste, cu fonduri de la stat. Abia către anii 2000 au început să apară editurile interesate de ceea ce făceau la momentul acela scriitorii români. Oricum Fantoma din moară n-o voia nimeni. Așa că am scos un capitol din ea și-am scris alt roman, Omulețul roșu. Acesta a fost romanul meu de debut. Am mai publicat încă un roman, iar abia după aceea am reușit să public Fantoma, care a avut succes, a luat și premii, iar anul acesta apare in limba germană.

 

  1. Recomandaţi debutul mai întâi în reviste, cu povestiri şi nuvele, sau în volume colective? Şi abia apoi cu primul roman? Sau se poate începe direct cu romanul?

Fiecare scriitor face cum simte. Poți începe cum vrei. Nu are nicio importanță.

 

  1. Dacă aţi fi editor, care ar fi criteriile după care aţi alege să publicaţi un autor debutant?

Aș citi textul propus și dacă mi-ar plăcea l-aș publica. Așa gândește orice editor. Dar desigur sistemul fiecărei edituri este diferit și mai elaborat decît am spus eu aici. La Polirom, orice manuscris este trimis la trei sau chiar cinci lectori independenți. Aceștia citesc textul fără să știe cui îi aparține, apoi fac un referat, recomandând sau nu materialul spre publicare. În cazul în care majoritatea referatelor sunt pozitive, abia atunci citește editorul și dacă-i place și lui propune manuscrisul în comitetul redacțional, unde se discută, se decide.

 

  1. Acum, după o recunoaştere literară binemeritată, cu premii şi cărţi valoroase publicate, mai întâmpinaţi vreo dificultate ca autor? De exemplu, publicarea cărţilor dvs. în traduceri decurge uşor sau sunt obstacole de trecut?

Publicarea în traducere, peste hotare, e foarte grea. Propunerile către edituri mari se fac prin agenți literari care n-ar lua o carte românească nici să-i omori. Nu pentru c-ar avea ceva cu literatura română, ci pentru că sunt atât multe manuscrise de literatură engleză bună, încât ar fi păcat, pentru orice agent să se încurce cu un scriitor care trebuie să fie tradus și pentru care oricum nu poate să pună mâna în foc. Ca un un agent să poată fi convins să te vândă, ar trebui să-i dai cartea ta integral tradusă în engleză. Or, traducerea costă. În afară de asta, însă, dacă acea traducere nu este convingătoare, tot efortul este zadarnic. Un traducător de literatură trebuie să aibă talent literar și să-l iubească pe scriitorul pe care-l traduce. Prin urmare, eu nu am un agent. Ceea ce am reușit a fost doar prin întâlniri directe cu editori, bineînțeles dintre cei care nu lucrează cu agenți, de regulă proprietari de edituri mici. Iar aici un rol important l-a avut… norocul:)

 

  1. Cum ajunge un autor să fie publicat la o editură mare, cum este Humanitas? Trebuie mai întâi să obţină recunoaştere prin premii şi cronici favorabile? Dacă este la început, îi este de folos o recomandare din partea unui scriitor recunoscut?

Nu știu cum stau lucrurile la Humanitas, dar am povestit mai sus cum e la Polirom, unde există și o colecție pentru debutanți: Ego. Proză, coordonată de  prozatorul Lucian Teodorovici.

 

  1. Cum îi recomandaţi unui autor debutant să se prezinte la editură cu manuscrisul? Ce criterii de eligibilitate credeţi că ar trebui să îndeplinească?

În mod uzual, propunerile pentru edituri conțin sinopsisul cărții și un fragment consistent (de obicei primele trei capitole). Dar și un CV de prezentare. În cazul în care editorului îi plece subiectul și cum începe cartea, solicită întregul text și îl trimite unor lectori-evaluatori. Așa se procedează cam peste tot în lume. Dar sunt și edituri care cer întregul manuscris din capul locului. Cea mai bună metodă este să te întâlnești cu editorul. Mai ales când acest lucru e simplu.

 

Interviu realizat de Felicia Drăgușin

Editor la Prosperity Exprim

societate de self-publishing

About felicia

Muza la Atelierele gratuite de scris Vreau sa fiu scriitor. Editor la societatea de self publishing si editura Prosperity Exprim. Pasionata de speologie si cayak, de calatorii si de drumetii pe munte.

View all posts by felicia →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *